Cu ceva timp în urmă, o mamă care nu mai ştia ce să facă cu fetiţa ei, pentru că nu o asculta, îmi povestea că o ameninţă adesea că o duce la ţigani şi o lasă la ei. La auzul acestor cuvinte, fetiţa plângea, se agăța foarte tare de picioarele ei şi ţipa, spunând: „Nu mă părăsi, nu mă părăsi, promit că nu mai fac”!

Pe lângă relatările acestei mame, în diverse contexte, am asistat şi la altfel de ameninţări din partea părinţilor, asupra copiilor, precum:

  • ,,Te duc la Casa de copii!",
  • ,,Te las în stradă!”,
  • ,,Dacă nu stai cuminte, te las în magazin și plec fără tine”,
  • ,,Dacă mai faci o dată asta, n-ai decât să-ți faci bagajele și să pleci unde știi tu, că nu mai ești copilul meu și nu mai vreau să știu de tine!”,
  • ,,Într-o bună zi o să mă sinucid din cauza ta și o să rămâi singur, fără mine”!, etc.

Chiar dacă pentru noi, adulții, atunci când auzim astfel de replici, este evident că părintele nu vorbește serios și că nu își va abandona copilul, micuţul nu are cum să își dea seama că părintele său nu vorbește la modul serios și că, în realitate, nu intenționează să îl abandoneze ori să se sinucidă, așa cum spune. Fiecare copil este fragil din toate punctele de vedere și este atașat de persoana care are grijă de el, în special de mama sa, fără de care nu se poate imagina, şi de la care aşteaptă să fie îngrijit și protejat atunci când se simte amenințat de eventualele pericole pe care le întâlneşte în drumul său prin viaţă. Un posibil pericol la care însuși părintele să îl supună, ori pe care acesta să-l inducă propriului copil, mai ales atunci când vorbim de abandon, este ceva ce îl zguduie pe micuț, pe termen lung, în adâncul întregii sale ființe.

Amenințarea cu abandonul sau cu suicidul din partea părintelui, nu este o „metodă de educare” a copilului, ci reprezintă o formă de manipulare prin de şantaj emoţional, ceea ce îi va fragiliza acestuia încrederea în sine și în oameni, făcându-l anxios și dependent de cei din jur.

De foarte multe ori, din dorința de-a avea control total asupra micuțului și a comportamentelor acestuia, precum și din lipsa unor cunoștințe privind metode de parenting mai adecvate, unii părinți folosesc amenințarea cu abandonul la adresa copilului, sau chiar amenințarea cu suicidul, sperând că, în acest fel, copilul se va conforma prin frică doleanțelor lor. Ceea ce pare pentru moment să funcționeze, se dovedește pe termen lung a fi o metodă cu impact devastator asupra acestuia. Amenințările repetate cu abandonul sau cu suicidul din partea părinților sunt cel puțin la fel de dureroase pentru copil, dacă nu chiar mai dureroase, cu efecte asupra psihicului și emoționalului său, precum abandonul real.

 Pe termen lung, efectele unei astfel de abordări parentale sunt devastatoare pentru copil, iar dintre cele mai grave, le putem aminti pe următoarele:

  • anxietate de separare intensă și amplificată,
  • sentimente intense de vinovăție deoarece, prin comportamentul său ,,neadecvat”, copilul înțelege că el reprezintă sursa nefericirii părintelui său,
  • sentimentul că nu este dorit, acceptat și iubit așa cum e,
  • teama intensă față de greșeală (ceea ce exact la asta duce),
  • panică și dramatizare în fața greșelii,
  • furie în preadolescență și adolescență,
  • dificultăți în a iniția și menține relații funcționale sociale și sentimentale, rămânând în prea mare măsură atașat de părinte (din teama de a nu-l pierde),
  • tendinţa și strădania constantă de a face pe plac semenilor, în detrimentul propriilor dorinţe, din teama de a nu fi respins sau abandonat;
  • teama de singurătate,
  • tendința, când devine la rândul său părinte, de-a face din propiul său copil figura sa de atașament, nedezlipindu-se deloc de el, împovărându-l cu așteptări, pretenții și solicitări de-a fi îngrijit el de copil și nu de a-și îngriji el copilul, cum este firesc.  

Un copil nu ar trebui să fie niciodată amenințat cu abandonul, sau cu suicidul; nici în glumă, nici în serios! Oricum, pe parcursul copilăriei timpurii, apar tot felul de situații în care, în mintea copilului, poate încolți gândul că părintele l-a părăsit, iar în sufletul lui poate apărea teama de abandon. Astfel de situații sunt, de exemplu:

  • atunci când părinții se întorc la serviciu înainte ca micuțul să împlinească  ani și îl lasă la creșă, ori în grija unor persoane străine, cu care el nu este obișnuit;
  • în diferite momente ale zilei, când părintele pleacă la serviciu, iar copilul se trezește singur;
  • la începutul perioadei în care copilul este dus la grădiniță,
  • când părinții se separă şi chiar divorțează,
  • când o persoană apropiată a copilului decedează,
  • în perioaa în care unul dintre părinți se internează în spital sau pleacă într-o delegație și nu pregătește în acest sens şi suficient copilul,

Date fiind aceste situații, care pot facilita apariția termerii de abandon, nu mai este cazul ca și adultul să-i inducă și să-i stimuleze micuțului temeri și posibile pericole prin tot felul de amenințări.

Fiecare părinte poate deprinde metode de parenting mult mai adecvate şi mai funcţionale, oferind siguranţă copilului şi sentimentul că îl iubește necondiționat, chiar dacă comportamentul acestuia nu-i este pe plac, îl îngrijorează sau îl rănește uneori. În zilele noastre există multiple surse de informare, pentru tote buzunarele, precum și servicii de psihoterapie cu focusare pe analiza propriei copilării și a modului în care educația de care au beneficiat pe când ei înşişi erau copii îi influențează în propria lor relație cu copilul, precum și identificarea unor alternative mai eficiente de parenting, dintre care părinții le pot selecta pe cele adecvate lor, în familia din care fac parte în prezent.

Din fericire, există forme de psihoterapie, cum este cea adleriană, care explorează, printre aletele, primii ani de viaţă ai clientului, convingerile despre lume şi viaţă pe care şi le-a format pe când era copil, modul în care acestea îl sprijină sau încurcă în relaţia cu al său copil şi, care oferă repere valoroase în creşterea unui copil cu o stimă de sine bună, care să devină un om fericit. Şi, se pare, că din ce în ce mai mulţi oameni manifestă deschidere spre acest serviciu, fiindcă îi conştientizează sensul şi utilitatea în a dobândi o mai bună relaţie cu sine, cu cei din jur şi cu viaţa.

P.S. Tu ce părere ai despre acestă ,,metodă" de parenting?

Angela Plăcintar,
Psiholog și psihoterapeut adlerian