Dragă părinte,

Îți mai amintești de vremurile când copilul tău era mic și se străduia să facă primii pași?
Când mergea de-a bușilea, apoi se ridica puțin, la început se sprijinea de tine, de un perete ori de o piesă de mobilier și, chiar dacă uneori cădea, se ridica și o lua de la capăt ori de câte ori era necesar, până când, în final, reușea să facă primii pași singur? Și ce bucurie pentru tine, ca părinte, îți mai amintești?

Și îți mai amintești cum a fost când copilul tău a pronunțat prima oară cuvântul ,,mama” sau ,,tata”?
Când scotea sunete și gângurea, zile, săptămâni și luni, spunând ceva doar de el înțeles, iar tu așteptai cu inima plină de entuziasm să spună ceva inteligibil? Și ce bucurie pentru tine, ca părinte, atunci când reușea, îți mai amintești?

Îți mai amintești cum îl încurajai mereu să reușească?
Și o făceai cu bucurie, fără să-l cerți când nu reușea, fără să îl critici, să-l grăbești ori să-l faci incapabil? Îți mai amintești cum îl încurajai, cu brațele deschise, cu bucurie exprimată pe chipul tău, prin tonul vocii și prin cuvintele pe care le foloseai pentru fiecare progres pe care îl făcea? Copilul se oglindea în chipul tău, răspunzând încurajării oferite și încerca mereu, puțin câte puțin, până când reușea!
Și care era rezultatul, îți mai amintești?

Ei bine, dacă acest comportament din partea ta, ca adult și ca părinte, a dat roade frumoase și a dus la rezultatul pe care l-ai așteptat și anticipat, de ce să renunțați la el vreodată?

Din păcate, a învăța să meargă și a învăța să vorbească, reprezintă, poate, singurele comportamente pentru dobândirea cărora părintele își încurajează copilul cu adevărat, pentru că are încredere totală că acesta va reuși. Sunt, poate, singurele situații în care părintele se așteaptă ca micuțul să reușească, are încredere totală în el și îl încurajează atât verbal (prin cuvinte), paraberbal (modul în care pronuntă cuvintele) și nonverbal (prin mimica feței, postura corpului și gesturi), cât și comportamental (se implică cu răbdare în a-l învăța să învețe), iar rezultatul apare întotdeauna negreșit.

Mai târziu, cu anii, undeva, cumva, părintele își pierde această încredere în puterea personală a copilului de a reuși. Îl compară, îl judecă, îl critică, îl mustră, îl ceartă, îl blamează, îl etichetează, îi reproșează și îl pedepsește pentru orice neputință, pentru orice întârziere, pentru orice nereușită, chiar și pentru un progres vizibil, dar insuficient pentru standardele părintelui.

Ilogic și irațional…deoarece, orice copil ar fi întârziat să învețe să meargă și să vorbească, dacă părintele ar fi arătat neîncredere în el și l-ar fi descurajat, spunându-i afirmații de genul: ,,Nu e bine!”, ,,Ai greși!”, ,,Doar atât?”, ,,Nu ești bun de nimic!”, ,,Uită-te la ceilalți copii, ei pot, tu de ce nu poți?”

Este adevărat, că fiecare dintre noi învățăm atât comportamentele de încurajare, cât și cele de descurajare, precum și situațiile în care să le folosim, de la părinții noștri. Este adevărat că, uneori, chiar dacă avem parte de informație, ne este la îndemână, mai ales sub presiunea timpului, să facem ceea ce se potrivește patternului nostru. Dar tot la fel de adevărat este și că, ceea ce am înțeles și învățat în copilărie, de foarte multe ori nu se mai potrivește prezentului, astfel că ar trebui să învățăm să ne schimbăm obiceiurile.

Copilul se vede trăind în mijlocul unor giganți, iar dorința lui cea mai mare este aceea de a fi acceptat, de a aparține, de a-și găsi și de a avea un loc al lui în familia din care face parte, de a fi privit și investit cu încrederea că și el poate și că este capabil, de a fi încurajat atunci când vrea să învețe și de a fi apreciat pentru fiecare realizare, de a reuși, de a fi util, de a depăși sentimentul de micime în fața celor mari, de a obține recunoașterea sa ca membru al familiei cu drepturi dar și îndatoriri!

Încearcă doar să îți imaginați cum ar fi ca tu să trăiești într-o lume a giganților, să fii privit de sus, să ți se spună atunci când vrei să faci ceva, că ești prea mic și că nu ști cum să faci, ori să nu ți se ceară niciodată părerea, pentru că, fiind prea mic ,,Nu ești în măsură să îți exprimi punctul de vedere!”, întreabă-te, ,,Oare cum ar fi, cum te-ai simți?” Te-ai simți încurajat sau, mai degrabă, te-ai simți descurajat în a încerca lucruri noi, în a contribui, în a te simți util și în a-ți conștientiza puterile personale?


Ce presupune încurajarea copilului?

  • 50% din această sarcină constă în a evita descurajarea, critica, umilința (,,chiar dacă vrei să faci cutare lucru, lasă, că tu ești încă mic, fac eu, că fac mai repede ori mai bine, tu vei face când vei crește!”) și supraprotecția (a face pentru copilul dumneavoastră ceea ce poate el singur să facă). Un copil descurajat dezvoltă o stimă de sine scăzută (nesimțindu-se valoros, capabil, eficient, util, etc.) și dezvoltă comportamente inadecvate (dacă tot nu e apreciat pentru ce poate și nu e bun de nimic, măcar să facă ceva prin care să atragă atenția și să fie observat, chiar dacă este un comportament negativ).
  • cealaltă parte de 50% din această sarcină, constă în a încuraja copilul. Nu vă uitați după perfecțiune, apreciați fiecare încercare și fiecare reusită, încurajându-l să continue, apreciindu-i efortul sau plăcerea pentru ceea ce face și nu rezultatul pe care îl obține. De exemplu, când ia o notă bună la școală, spuneți-i: ,,Mă bucur că îți place să înveți” și nu ,,Mă bucur că ai luat notă mare la școală.” Astfel evidențiem importanța învățatului și nu a notelor. Sau, de exemplu, când face bastonașe și unele sunt bine făcute și altele nu, putem spune: ,,Te descurci atât de bine, uite ce bastonașe frumoase ai făcut aici (și arătăm spre cele realizate corect, ignorând pe acelea care nu sunt realizate corect). Astfel încurajăm copilul să-și continue dezvoltarea abilităților, pentru că întotdeauna putem construi doar pe puteri (pe ceea ce face bine) și nu pe slăbiciuni (pe ceea ce nu face bine).


Atunci când copilul este încurajat, el învață să învețe, să-și dezvolte abilități și deprinderi, să le pună și în slujba sa și apoi a celorlalți, să se simtă util, să-și găsească un loc în familie, să simtă că aparține. Învață că este valoros, apreciat, își dezvoltă stima de sine într-un mod pozitiv, învață să se iubească pe sine. Iar un copil care se iubește pe sine, îi va putea iubi și pe cei din jur.

Așadar, încurajați copilul, astfel încât, mai târziu, să poată să întâmpine cu curaj toate lucrurile cu care se întâlnește în viața sa și să mențină acest comportament pe tot parcursul vieții! Este cea mai mare dovadă de dragoste pe care i-o puteți oferi acestuia!

Dacă ți-a plăcut acest articol și dorești să primești pe e-mail și alte articole scrise de mine, te invit să te abonezi la newsletter.


Angela Plăcintar,
Psiholog și psihoterapeut adlerian