Zilele existenţei noastre sunt ca urmele unor paşi sculptate-n lut. Lăsăm urme în viaţa celor în care intrăm şi alături de care păşim, iar cei care intră în viaţa noastră deopotrivă îşi pun amprenta asupra existenţei noastre. Poate de aceea nu rămânem la fel. Suntem fragmente din familia de origine, dar renunţăm la unele fragmente şi preluăm altele din relaţionarea cu cei din jur, în urma procesului de intercunoaştere şi autocunoaştere.

De fiecare dată când o persoană dragă iese din viaţa noastră, prin deces, prin divorţ, prin despărţire, pierdem o parte din noi - mai mare sau mai mică, funcţie de ce şi cât a însemnat persoana respectivă pentru noi. Pierdem momentele trăite şi lucrurile pe care le făceam împreună, dar şi toate visele legate de lucrurile pe care vroiam să le facem împreună. Așadar, pierdem parte din trecut, prezent şi viitor.

Pe parcursul vieții, uneori eşti pus în situaţia de a spune adio, apoi bun venit şi nu bine ţi-ai revenit, că iar eşti pus în situaţia de a-ţi lua rămas bun. Uneori experienţele se succed cu o viteză ce pare că transcede spaţiul şi timpul şi nu apuci să te dezmeticeşti, să procesezi înformaţia, să te revolţi, să te-adaptezi la ea, să înţelegi. Încă eşti amorţit de durere şi nu ai timp să simţi…sentimentul de însingurare generat de golul acelor nevoi pe care ţi le împlinea persoana ce-a plecat.

Rămâne un gol ce nu mai poate fi umplut. Rămâne un „De ce?” la care, uneori, sau adeseori nu găsești niciun răspuns, iar în această situație, ți se dezvăluie două căi:

- alegi să rămâi în trecut, să priveşti acel gol, să te gândeşti neîncetat, să plângi, să suferi şi să te afunzi într-o depresie, să te plângi în stânga şi în dreapta aşteptând compasiunea celorlalţi care uneori vine, dar alteori nu vine, atitudine care te va afunda şi mai mult în trăirile tale şi într-un final îi va îndepărta pe cei din jur;

- sau, alegi să priveşti la ce ţi-a mai rămas, la ce a mai rămas din tine şi să cauţi să faci ceva cu ceea ce ai, în termeni de ecuaţie pe care ești nevoit și trebuie să o rezolvi.

Modul în care fiecare persoană resimte și își trăiește pierderea, este unic. Depinde de tipul pierderii, de personalitatea fiecăruia, de experiența sa de viață, de credințele personale și de mecanismul său de adaptare. Cu toate acestea, există câteva etape comune, pe care fiecare persoană le traversează într-un proces de doliu generat de pierderea unei ființe dragi, iar acestea sunt:

  • șocul și negarea, prima reacție în fața pierderii și a durerii, etapă în care persoana în cauză se află în situație de șoc, nu-i vine să creadă că s-a întâmplat acest lucru, și îi vin în minte, lucruri de care recent vorbise cu acea persoană și amintiri legate de momentele petrecute cu ea. Șocul fiind atât de puternic, apare negarea, adică persoana refuză să creadă pierderea, fiind vorba despre un mecanism de apărare ce apare împotriva durerii generate de pierdere.
  • mânia sau furia, este etapa în care persoana se revoltă că i s-a întâmplat ei acest lucru, că este nevoită să trăiască fără persoana care a decedat, că nu merita să i se întâmple acest lucru și uneori, această furie este îndreptată către doctori, către propria persoană sau către altele, către soartă, ori chiar către Dumnezeu, etc.;
  • negocierea, reprezintă etapa în care persoana ce a suferit pierderea, se întreabă cum ar fi fost lucrurile el, sau cealaltă persoană ar fi făcut ceva diferit, dacă s-ar fi schimbat ceva. Uneori, în această etapă, în labirintul întrebărilor de tipul ,,Cum ar fi fost dacă”, pot apărea și sentimente de vinovăție.
  • depresia sau tristețea, este etapa în care persoana își plânge și își trăiește efectiv pierderea ființei dragi, dar și pierderea tuturor visurilor, a dorințelor și a planurilor de viitor pe care le aveau împreună; rămasă singură, uneori, persoana poate să simtă și că nu are rost să mai lupte, ori că lucrurile nu mai au nici un sens pentru ea;
  • acceptarea pierderii, este etapa în care pierderea este acceptată, iar persoana conștientizează că poate păstra în sufletul său amintiri și lucruri frumoase, pozitive, despre cel ce nu mai e, iar viața poate continua și merită să fie trăită; acceptarea nu este ușoară, durerea este încă prezentă, dar persoana poate privi realitatea cu o oarecare detașare, dacă se poate spune așa, sau cu mai multă liniște în suflet. Încet-încet, persoana în cauză se reîntoarce spre propria viață, căutând să facă loc unui nou început, cu resursele pe care le are.

Chiar dacă fiecare persoană are o individualitate distinctă și trăiește în mod subiectiv pierderea și doliul, etapele descrise anterior sunt considerate în literatura de specialitate ca fiind comune tuturor persoanelor ce traversează astfel de experiențe. Ele nu trebuie negate, ci fiecare etapă este necesar să fie conștientizată, acceptată și trăită ca atare, întrucât travaliul de doliu reprezintă un proces normal, prin care psihicul uman se reorganizează în vederea revenirii după pierderile survenite.

Putem să ne trăim stările de doliu și fără să renunțăm la noi și să ne autodistrugem. Dacă ne vom învinovăți pentru pierderea respectivă, considerând că nu am fost suficient de buni, ori că nu am făcut tot ceea ce trebuia sau ceea ce a depins de noi, există o mare probabilitate ca această atitudine să ne influențeze în sens negativ stima de sine.

Un aspect deosebit de important în perioada de doliu, este să încercăm să avem o alimentație sănătoasă, un somn suficient și odihnitor, să practicăm exerciții fizice, să ne continuăm activitățile cotidiene, să menținem relațiile sociale și, dacă este posibil, să-i sprijim pe alți oameni aflați în dificultate.

Cu timpul, emoțiile își vor pierde din intensitate și vom începe să acceptăm mai ușor pierderea. Iar dacă lucrurile nu se îndreaptă înspre mai bine și durerea se intensifică, dacă cumva s-a instalat și depresia, este indicat să solicităm sprijin de specialitate, întrucât starea de sănătate se poate deteriora atât din punct de vedere psihic, cât și emoțional.

Angela Plăcintar,
Psiholog și psihoterapeut adlerian