Zilele existenţei noastre sunt ca urmele unor paşi sculptate-n lut. Lăsăm urme în viaţa celor în care intrăm şi alături de care păşim, iar cei ce intră în viaţa noastră deopotrivă îşi pun amprenta asupra existenţei noastre. Poate de aceea nu rămânem la fel. Suntem fragmente din familia de origine, dar renunţăm la unele fragmente şi preluăm altele din relaţionarea cu cei din jur, în urma procesului de intercunoaştere şi autocunoaştere.

 

Orice despărţire de partener poate fi dureroasă, mai ales când nu te-ai aşteptat la ea. Uneori poate fi ca şi când se desprinde o parte din tine, iar acest lucru îl simţi atât psihic, cât şi fizic, în fiecare celulă din corpul tău. Adesea tinzi să te focusezi strict pe amintirile frumoase pe care le ai legate de celălalt, în timp ce minimizezi ceea ce nu a fost prea bine în relaţia vostră – aspect care îţi produce şi mai multă suferinţă şi regret. Nu îţi vine să crezi că ai ajuns în această situaţie, eşti copleşit de durere, plângi, simţi un nod în gât, un gol în suflet şi chiar în stomac, uneori ai senzaţia că te sufoci, te simţi singur şi nu ştii ce şi cum să faci cu singurătatea ta, iar viitorul ţi se pare sumbru. În mod frecvent mintea este copleşită de gânduri şi de ruminaţii despre ce a fost şi nu a fost, îţi este dificil să te concentrezi la locul de muncă, iar noaptea nu te sprijină să adormi. Deşi nu ai fi crezut, uneori durerea din suflet se răsfrânge şi asupra corpului. Ai vrea să nu fii singur, dar nici prea multă lume nu vrei să ai în viaţa ta. Iar dacă cei din preajma ta sunt prea veseli şi prea fericiţi, ori dacă sunt prea insistenţi, parcă simţi că e prea mult şi că te agasează.

 

Ai pierdut persoana şi, de multe ori, această pierdere principală aduce cu sine şi alte pierderi, secundare: visuri şi planuri de viitor avute în comun, activităţi pe care obişnuiaţi să le faceţi împreună, poate hobby-uri noi pe care le-aţi dezvoltat împreună, anumite sarcini pe care le-aţi împărţit, prieteni comuni pe care i-aţi avut, poate aspectul financiar care era mai bine aspectat în doi, etc. Ai pierdut momentele trăite şi lucrurile pe care le făceaţi împreună, dar şi toate visele legate de lucrurile pe care vroiaţi să le faceţi împreună. Așadar, ai pierdut o parte din trecut, prezent şi viitor, ai pierdut o parte din tine şi, poate, chiar din stima ta de sine.

 

Creierul nu face diferenţiere între o pierdere prin divorţ, despărţire şi una prin deces, astfel că pierderea este percepută tot ca o pierdere şi, ca orice situaţie traumatică, poate aduce cu sine stres post-traumatic, iar reacţiile emoţionale şi etapele traversate pot fi similare:

- șocul și negarea, prima reacție în fața pierderii și a durerii, etapă în care nu îţi vine să crezi că s-a întâmplat aşa ceva și te aştepţi ca anumite lucruri să fie cum erau înainte de pierdere, pe când erai împreună cu persoana respectivă. Astfel, în anumite situații de viață, poate apărea tendința de a-i telefona persoanei care nu mai face parte din viața ta, de a-i scrie, de a merge la ea, ori chiar de a te aștepta ca aceasta să-ţi facă o vizită. Apare tendința de a împărtăși informații, emoții și sentimente, de a oferi și primi afecțiune, poate de a cere și oferi sfaturi şi sprijin, de a petrece anumite momente împreună și de a face unele lucruri la fel cum eraţi obișnuiaţi să faceţi în trecut.

- mânia sau furia, apare după ce starea de șoc și de negare s-a mai dimnuat sau chiar a dispărut, astfel că traversezi o perioadă de revoltă, de mânie și chiar de furie, pentru că eşti nevoit să trăieşti în continuare fără persoana care ţi-a fost dragă. Furia este firească, dar manifestarea ei le poate aduce celorlalţi prejudicii, aşa că este nevoie să o conştientizezi, să o accepţi şi să vorbeşti sau să scrii despre ea. Adeseori, te întrebi de ce eşti nevoit să treci prin această situație şi de ce tocmai ţie ţi s-a întâmplat acest lucru: ,,De ce a trebuit să mi se întâmple mie acest lucru?”, ,,De ce trebuie să sufăr atât de mult?”, ,,De ce viața este atât de nedreaptă cu mine?”, ,,De ce am fost părăsit?”, ,,De ce a plecat cel drag din viața mea?”, ,,De ce soarta mi l-a luat?”, sunt parte din întrebările pe care le ai permanent în mintea ta şi care îţi hrănesc resentimentele.

- negocierea, reprezintă etapa în care îţi amintești și reamintești de nenumărate ori momentele petrecute împreună, gânduri, dorințe și sentimente împărtășite sau neîmpărtășite, atitudini și comportamente manifestate în contexte diferite, întrebându-te adeseori ,,Cum ar fi fost dacă aş fi făcut anumite lucruri diferit?”, ,,Cum ar fi fost dacă persoana fără care am rămas ar fi făcut anumite lucruri diferit?”, ,,Oare s-ar fi schimbat ceva?”. Iar în acest labirint al întrebărilor, fără a putea ști cu certitudine dacă vreunul dintre multiplele răspunsuri ar fi putut genera o altă realitate, poate mai optimistă decât cea prezentă, pot apărea şi sentimente de regret şi vinovăţie, atunci când sunt generate de ,,Trebuia să fiu mai...”, ,,Trebuia să mă comport mai ...”. Existenţa şi menţinerea sentimentelor de vinovăţie poate reprezenta o barieră în calea revenirii sau recuperării tale şi îţi menţine iluzia că ai mai putea schimba ceva ce crezi în mod eronat că stă doar în puterea ta.

- depresia sau tristețea, este etapa în care îţi plângi și îţi trăiești efectiv pierderea persoanei dragi, dar și cea a tuturor visurilor, a dorințelor și a planurilor de viitor pe care le aveaţi împreună; rămas/ă singur/ă, uneori, poţi să simţi și că nu mai are rost să lupţi, ori că lucrurile nu mai au nici un sens pentru tine. Atunci când pierzi o persoană dragă din viața ta, prin deces, divorţ sau despărțire, uneori simți că ți-ai fi dorit să mai petreceţi anumite momente împreună, ai mai fi vrut să-i spui ceva, ori că ai fi vrut să mai dai viață unui vis de-al vostru, dar nu ai mai avut timpul necesar. Astfel de lucruri ți-au rămas în minte, iar gândul la ele te bântuie neîncetat, te subjugă și te menține pe loc, încarcerat în celula propriilor regrete și propriilor neputințe.

- acceptarea pierderii, este etapa în care pierderea este acceptată şi conștientizezi că poţi păstra în sufletul tău ca amintiri atât lucruri frumoase şi pozitive despre cel ce nu mai e, cât şi aspectele mai puţin frumoase, iar viața poate continua şi altfel, pentru că merită să fie trăită. Acceptarea nu este ușoară, durerea este încă prezentă, dar poţi să priveşti realitatea cu o oarecare detașare - dacă se poate spune așa, sau cu mai multă liniște în suflet. Încet-încet, te reîntorci spre propria viață, căutând să faci loc unui nou început, cu resursele pe care le ai şi pe care ai reuşit să ţi le activezi. Fiindcă viaţa este un şir neterminat de întâmpinări şi despărţiri, un labirint în care unele uşi se închid, iar altele se deschid, oricât de ancorați am fi în trecut și oricât de greu ne-ar fi să ne focusăm pe prezent, pentru a ne orienta spre viitor, este nevoie să închidem rând pe rând, câte o ușă, după ce ne-am luat rămas bun de la ce se afla în spatele acesteia. Este nevoie să putem spune adio unei despărţiri şi unor visuri legate de acea persoană pentru a lăsa loc liber unui nou început.

În faţa acestor etape şi reacţii comune, modul în care fiecare persoană resimte și își trăiește pierderea este unic. Depinde de tipul pierderii, de gradul de atașament care a existat între cele două persoane, de personalitatea fiecăruia, de experiența sa de viață, de credințele personale și de mecanismul său de adaptare. Aceste etape nu trebuie negate, ci fiecare etapă este necesar să fie conștientizată, acceptată și trăită ca atare, întrucât travaliul de pierdere şi doliu reprezintă un proces normal, prin care psihicul uman se reorganizează în vederea revenirii după pierderile survenite. Unii oameni consideră că timpul le vindecă pe toate şi, dacă evită tristețea și se implică excesiv în tot felul de activități, lucrurile vor fi în regulă; ei cred că dacă evită să coboare în adâncul propriei ființe și să se aplece asupra lumii lor interioare, ignorând ceea ce simt, durerea va dispărea. Această credință este complet falsă, deoarece durerea din inimă rămâne, iar în timp se poate agrava, complicând și amânând procesul de vindecare. A-ți da voie să simți durerea, a vorbi despre ea și a plânge (deși plânsul nu este obligatoriu), reprezintă una dintre cele mai sănătoase atitudini pe care o poţi adopta pentru a lăsa durerea să se consume și apoi să se diminueze. Şi da, de cele mai multe ori ai nevoie să fii curajos şi puternic pentru a-ți da voie să te confrunți cu durerea din inimă, să vorbești despre ea, să plângi și să o accepți, asumându-ți riscul de a fi judecat de către cei din jur.

 

De foarte multe ori, oamenii întâmpină dificultăţi în a rămâne o perioadă singuri (mai ales după o dezamăgire în dragoste), astfel că se implică cu aviditate în căutarea şi găsirea unui alt partener. Să nu fie singuri. Să nu se simtă singuri. Să nu simtă golul interior. Să nu simtă lipsa de iubire. Să nu se confrunte cu faptul că nu ştiu cum să întâmpine relaţia cu propria persoană în momentele de solitudine.

În realitate, a fi pentru o perioadă singur, mai ales după o despărţire, reprezintă un bun moment de reflecţie personală, a ceea ce a fost, a ceea ce nu a fost din ceea ce s-au aşteptat să fie şi a ceea ar fi fost firesc să fie. Un moment bun de reflecţie a contribuţiei personale la ceea ce a fost bine, dar mai ales la ceea ce nu a fost bine. Un moment de sinceritate în privinţa realităţii obiective: valori comune / diferite, viziune despre viaţă comună / diferită, stil de viaţă şi preocupări comune / diferite, visuri şi obiective comune / diferite, manifestarea iubirii, etc., fiindcă în mod cert nu totul a fost bine. A petrece timp în solitudine, o perioadă de timp, nu ar trebui să fie o povară, nici măcar ceva neplăcut, ci un prilej de a reflecta în mai mare măsură la ,,cine şi cum” eşti, la ceea ce îţi doreşti, la ce anume mai ai de lucrat la tine pentru a te apropia în mai mare măsură de ,,cine şi cum” vrei să fii. A petrece timp în solitudine poate reprezenta, pentru o perioadă, oportunitatea de-a avea mai mult timp pentru tine, pentru a da viaţă unor visuri personale aflate de ceva vreme într-un con de umbră, sau ocazia de-a încerca lucruri noi, de-a ieşi din zona de confort, de a-ţi lărgi orizonturile şi chiar de-a te reinventa.

 

Noi, oamenii, putem să ne trăim stările neplăcute și fără să renunțăm la noi și să ne autodistrugem. Este important să încercăm să parcurgem toate etapele în ordinea în care simţim că apar şi în ritmul nostru, să solicităm sprijin de la cei din jur și de la persoanele de specialitate, să avem o alimentație sănătoasă, un somn suficient și odihnitor, să practicăm exerciții fizice, să ne continuăm activitățile cotidiene, dar să ne implicăm şi în altele noi, să menținem relațiile sociale, eventual să le extindem și, dacă este posibil, să-i sprijim pe alți oameni aflați în dificultate. În baza acestor lucruri şi cu timpul, emoțiile își pierd din intensitate și începem să acceptăm mai ușor pierderea. Se încheie un capitol şi începe unul nou, în care vechile emoţii şi sentimente îşi pierd treptat din intensitate, iar altele se prefigurează prin noile preocupări, activităţi şi persoane cu care alegi să îţi petreci timpul liber. Iar după ce îţi regăseşti echilibrul interior, poate chiar găseşti sensul şi semnificaţia relaţiei şi experienţei tale, căci nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător.

Îți doresc liniște și împăcare.
 

P.S. Dacă ţi-a plăcut articolul şi doreşti să primeşti în continuare articole din partea mea, te invit să te abonezi la newsletter, aici: 
 

Psiholog şi psihoterapeut;
Angela Plăcintar