Modul în care ne-au iubit părinții în copilărie, în special modul în care am primit iubire și afecțiune din partea mamei, creează premisele unei vieți afective personale și a unei viitoare relații de cuplu reușite sau nereușite, fericite sau nefericite. Dacă, în copilăria noastră, părinții ne-au oferit într-o măsură echilibrată iubire și afecțiune, adică nici prea mult, nici prea puțin, iar noi am perceput că suntem iubiți, se creează fundamentele iubirii de sine și, ulterior, vom fi capabili să stabilim relații armonioase și de iubire cu ceilalți, să îi iubim și să acceptăm iubirea lor. Însă, dacă în copilăria noastră nu am beneficiat din partea părinților, în special a mamei, de iubire și afecțiune într-un mod echilibrat, acest lucru va duce la ne-iubirea de sine și la incapacitatea de a accepta iubirea celorlalți, iar viața noastră afectivă și relațiile de cuplu vor fi compromise.

Nu punem în discuție inexistența sentimentului de iubire al părinților față de propriul copil, ci modul greșit în care acesta îi oferă micuțului sentimentele de iubire. 
Printre modalitățile greșite prin care părinții îi oferă copilului sentimentele de iubire (adică prea mult sau prea puțin), se pot evidenția următoarele:

- carențele afective ale părinților, pe care le-au experiențiat în copilăria lor și, datorită cărora, se simt blocați și nu știu cum să ofere iubire și afecțiune copilului;

- părinți care lucrează prea mult pentru bunăstarea materială a familiei, care vin târziu acasă, sunt obosiți și nu mai au disponibilitate pentru manifestarea iubirii și afecțiunii față de copil, ori sunt plecați la muncă în străinătate, privându-și copiii, în acest fel, pentru perioade lungi de timp, de prezența lor fizică, de manifestarea iubirii și afecțiunii pentru copil;

- părinți care sunt în depresie și care se cufundă în propriul lor univers interior, dominat de o suferință nemărginită, ignorând fericirea sau nefericrea celor din jurul lor;

- părinți cu caracter urât, nervoși, egoiști, etc.;

- părinți anxioși, cu o dorință mare de control asupra propriului copil, pe care-l domină și-i limitează posibilitățile de acțiune și exprimarea trăirilor sale lăuntrice;

- sufocarea copilului cu dovezi de dragoste și afecțiune;

- criticarea copilului în public, ceea ce îi diminuează imaginea de sine, și, mai apoi stima, de sine;

- compararea copilului cu un altul, oferindu-i-l ca exemplu de ,,bună practică”, în loc să-i observe punctele lui tari și să-l ajute să-și valorifice unicitatea;

- blamarea și învinovățirea constantă a copilului, fără a analiza obiectiv situația;

- etichetarea copilului, chiar și făcută pe un ton de glumă: ,,urâtule”, ,,prostule”, etc., etichete în care copilul începe să creadă și să se comporte ca atare;

- afirmațiile de genul: ,,ești rău, ai un caracter și un comportament urât, așa nimeni n-o să stea cu tine, n-o să te suporte și nici n-o să te iubească niciodată”;

- condiționarea dragostei față de copil, ,,doar dacă” face un anumit lucru lucru, ori ,,dacă” se comportă într-un anume fel;

- abandonul copilului din partea părinților (mai mult sau mai puțin real);

- violența fizică, verbală și emoțională a părintelui, asupra copilului;

- decesul unui părinte;

- divorțul părinților, învrăjbirea copilului de către unul dintre părinți împotriva celuilalt, distanțarea fizică și afectivă față de copil a unui dintre părinți, etc.

Astfel de atitudini și comportamente diminuează stima de sine a copilului, iar el poate trage concluzia că nu este iubit, apoi că nu merită să fie iubit și, în consecință, va ajunge să nu se mai iubească nici el. În acest mod apare ne-iubirea de sine, care, încet-încet, transformă copilul, tânărul și mai apoi adultul, într-un cerșetor de iubire, aflat în permanență rătăcit într-un labirint al căutărilor nesfârșite al partenerului de cuplu, care este de negăsit. Fiindcă indiferent pe cine va întâlni, indiferent câte asigurări și reasigurări că este iubit va primi, și indiferent de câte dovezi de dragoste va beneficia, tot nu se va simți iubit, căci golul din interiorul său nu se va umple niciodată. În existența sa cotidiană, acțiunile îi vor fi determinate de gândurile, percepțiile și convingerile personale care, nefiind adaptate realității obiective, îi vor limita întreaga existență.

Crezând (fiind convins) că nimeni nu-l iubește (din moment ce persoanele de referință din copilăria sa nu l-au iubit) și că nu merită să fie iubit, în momentul în care întâlnește pe cineva și intră în relația de cuplu, având o imensă nevoie de iubire, există o mare probabilitate să o proiecteze, mult prea rapid, asupra respectivei persoane care, poate, la rândul său nu este capabilă să iubească, datorită experiențelor sale din copilărie. În acest caz, spunem că persoana în cauză, a ales în mod neconștient un partener de cuplu care se grefează perfect pe convingerile sale de bază (cum că nu este și nu merită să fie iubită), pentru că într-adevăr, acest partener nu este și nu va fi capabil să o iubească. O bună perioadă de timp, persoana în cauză se va autoiluziona și se va autoamăgi, sperând zadarnic să obțină dragostea și afecțiunea partenerului său, însă dezamăgirea nu va întârzia să apară. Dezamăgirea va fi cu atât ma pronunțată, cu cât persoana în cauză a manifestat în relația de cuplu bunăvoință, docilitate, sacrificiu și străduința continuă de a fi pe plac (din dorința de a fi iubită și din teama de a nu fi respinsă) - o mască falsă construită în copilărie, în care copilul, primind cu preponderență dragoste condiționată (te iubesc ,,daca”), s-a îndepărtat de propria-i persoană, de visurile, dorințele, emoțiile și plăcerile sale și a mers în întâmpinarea continuă a dorințelor părinților, în încercarea de a obține din partea acestora dragostea, iubirea și afecțiunea necondiționată. Un astfel de eșec sentimental, îi întărește persoanei în cauză și mai mult convingerea că nu merită să fie iubită.

Pe de altă parte, în cazul în care intră într-o relație de cuplu cu un partener care are disponibilitatea de a o iubi, persoana în cauză, va modifica neconștient realitatea obiectivă, în una subiectivă, tot pentru a-și demonstra convingerea de bază (că nu merită să fie iubită). Cu această convingere, ea va manifesta temerea că nu va fi iubită suficient, ori, mai rău, că va fi părăsită la un moment dat, astfel că va începe să genereze atribuiri și concluzii eronate, percepând comportamentul partenerului conform propriilor așteptări. Va identifica din cuvintele sau tăcerile, atitudinile și comportamentele celuilalt, tot ceea ce-i poate confirma faptul că nu este iubită, că este înșelată, folosită și chiar că va fi părăsită. Așa că, va începe să pună presiune pe partener, pentru a-i cerși mai multe dovezi de dragoste, îl va urmări, poate chiar controla din lipsa de încredere în iubirea lui, iar într-un final, partenerul va genera comportamentul așteptat, iar persoana în cauză va concluziona: ,,Am spus eu că nu mă iubește!” Și astfel, prin toate gândurile și credințele sale (iraționale), de fapt, persoana a modificat realitatea obiectivă, în una subiectivă. Și din nou, convingerile iraționale, cum că nu merită să fie iubită, i se vor întări.

Așa cum spunea Alfred Adler, ,,Semnificaţiile nu sunt determinate de situaţii, dar noi ne determinăm pe noi înşine prin semnificaţiile pe care le dăm situaţiilor.”

O persoană care nu se iubește pe sine, va căuta neîncetat sursa fericirii în afara sa, adică pe cineva care s-o iubească, care să-i reclădească încrederea în sine și stima de sine și, care să-i umple golul din interior.

O persoană care nu se iubește pe sine, va fi mai receptivă la a intra în relații de cuplu cu parteneri care nu sunt disponibili din punct de vedere sentimental (căsătoriți, sau care nu sunt capabili să iubească), decât cu parteneri amabili și afectuoși, care i se par imaturi și plictisitori pentru că, de fapt persoana nu a experiențiat iubirea în copilărie și, neștiind să-i facă față, o va respinge în acest fel.

O persoană care nu se iubește pe sine, nu este în măsură să-l iubească nici pe cel de lângă ea, căci va fi suspicioasă, orgolioasă și va manifesta un comportament controlor, ceea ce va dăuna relației de cuplu.

O persoană care nu se iubește pe sine, va încerca să compenseze carențele afective din copilărie, oferind prea multă iubire partenerului de cuplu, sacrificându-se pentru cel de lângă ea, în detrimentul propriei persoane, fiindcă și în copilărie s-a obișnuit să renunțe la sine și să le facă celorlalți pe plac, în speranța că va obține dragostea și afecțiunea lor.

O persoană care nu se iubește pe sine, va multiplica neconștient, în relația de cuplu, comportamentele pe care le-a experiențiat cu părinții (dacă a fost criticată, se va critica pe sine și-l va critica și pe cel de lângă ea, dacă a fost învinovățită, se va învinovăți pe sine și-l va învinovăți și pe partenerul său, dacă un băiat a avut o mamă rece și indiferentă, el va manifesta această răceală și indiferență și în relația cu partenera sa, în ciuda faptului că își va dori mereu să fie iubit, ori îi va oferi prea multă iubire partenerei sale, ceea ce o va determina să se simtă sufocată și să se distanțeze de el, etc.)

Toate aceste lucruri – comportamente și atitudini,  vor continua să se întâmple până când persoana în cauză, va lucra asupra conceptului de sine (în special în cadrul psihoterapiei), reconsiderându-și convingerile despre lume, despre viață și despre sine, și va învăța să se iubească, să-i iubească pe cei din jur și să accepte să fie iubită de către ei.

Angela Plăcintar,
Psiholog și psihoterapeut adlerian