Cât valorezi tu pentru cei din jur?
Răspuns corect: atât cât simţi tu că valorezi în sufletul şi în ochii tăi, atunci când eşti cu tine şi cu cei din jur!

Valoarea ta nu este dată de confirmările şi validările altor persoane pentru ,,cine” şi ,,cum” eşti, de complimentele sau de criticile lor, de încurajările sau descurajările lor, ci, este dată, de percepţia pe care tu o ai despre propria persoană, pe care o proiectezi, şi o aduci în relaţia cu cei din jur. Astfel, modul în care tu te percepi, devine şi percepţia celor din jur în ceea ce te priveşte, modul în care tu te valorizezi, devine şi modul în care cei din jur te valorizează, modul în care tu te respecţi, devine şi modul în care cei din jur te respectă, iar modul în care tu te iubeşti, devine şi modul în care cei din jur ajung să te iubească.                                      

La prima vedere, lucrurile par destul de simple, nu-i aşa? Dacă vrei ca cei din jur să te valorizeze, valorizează-te mai întâi tu! Dacă vrei ca alţii să te respecte, mai întâi repectă-te tu! Dacă vrei ca cei din jur să te iubească, iubeşte-te în primul rând tu!

Şi totuşi, dacă lucrurile sunt atât de simple, de ce unora nu le iese nici partea cu autovalorizarea, nici partea cu respectul de sine, şi nici partea cu iubirea de sine, orice ar face şi oricât s-ar strădui? De ce unii oameni nu înţeleg că fiecare dintre noi suntem la fel de valoroşi prin calitatea de fiinţă umană pe care o deţinem? De ce unii dintre ei se simt de foarte multe ori inferiori? De ce unii oameni nu se simt valoroşi şi caută să obţină mereu validări din exterior, din relaţia cu cei din jur? De ce unii oameni nu reuşesc să ia decizii şi să facă alegeri în acord cu propria lor persoană? De ce unii dintre ei acceptă tot felul de comportamente toxice din partea altora, în speranţa că cei din jur îi vor aprecia pentru acest lucru, sau chiar îi vor iubi? De ce unii oameni efectiv cerşesc atenţia, timpul, prietenia şi afecţiunea altora, deşi constată că, oricât de mult s-ar strădui, parcă tot nu reuşesc? De ce sunt oameni care oferă prea mult, până la sacrificiu şi prejudiciu personal, şi fac totul (sau aproape totul) pentru alţii, până când nu mai rămâne nimic din ei, dar nu primesc mai nimic în schimb şi, totuşi, rămân acolo unde le este rău? De ce sunt oameni care acceptă tot felul de lucruri care se află în dezacord cu ei şi le permit altora să le încalce limitele personale? Şi cum ajung oamenii să fie aşa: să nu aibă demnitate personală, să se simtă lipsiţi de valoare, să nu aibă un dram de respect şi de afecţiune faţă de propria lor persoană?

 

Ei bine, cel mai probabil, ei ajung să fie aşa, fiindcă, în copilărie şi în relaţia cu ai lor părinţi (primele relaţii sociale), atunci când ar fi trebuit să devină conştienţi de valoarea personală, de repectul faţă de propria persoană şi de iubirea iubirea de sine, acest lucru nu s-a întâmplat.

 

În schimb, s-a întâmplat ca unul dintre părinţi să fie foarte autoritar cu copilul, să îi controleze şi să îi domine mai toate aspectele vieţii, iar mai târziu, acesta să întâmpine dificultăţi în a face alegeri şi a lua decizii în acord cu sine, şi să cadă pradă, în continuare, influenţelor şi manipulărilor celor din jur.

S-a întâmplat ca un părinte să treacă mereu peste limitele copilului, iar acesta, când devine adult, să nu ştie cum să pună limite în relaţiile cu cei din jur şi cum să facă astfel încât oamenii să i le respecte.

S-a întâmplat ca un părinte să fie ,,surd” în faţa nevoilor emoţionale ale copilului său, iar acesta să rămână cu ele neîmplinite şi să caute să îşi umple ,,vidul” interior, încercând întreaga viaţa să ia de la cei din exterior.

S-a întâmplat ca în jurul unui părinte să se învârtă totul şi toţi membri familiei să facă sacrificii pentru acesta, iar copilul să devină un adult care continuă să se sacrifice pentru cei din jur.

S-a întâmplat ca unui părinte să nu-i poată copilul spune ,,Nu”, iar acesta, ajus adult, să continue să spună ,,Da”, chiar dacă în adâncul fiinţei sale, simte că răspunsul este ,,Nu”.

S-a întâmplat ca un părinte să îşi critice tot timpul copilul, iar acesta să devină un adult care nu se simte ok aşa cum e, care este stingher în relaţiile cu cei din jur, care se critică singur şi se aşteaptă ca şi cei din jur să îl critice.

S-a întâmplat ca un părinte să-i conteste propriului copil mai toate alegerile, deciziile, comportamentele şi atitudinile, şi să încerce să îl determine să fie tot timpul altfel decât e, iar acesta - devenit adult, să nu mai ştie cum e bine să fie şi cum să se comporte în relaţia cu sine şi cu cei din jurul său.

S-a întâmplat şi ca un părinte să îşi compare copilul cu alţii care păreau adesea ,,mai” grozavi ca el, iar acesta să devină un adult care la rânul lui să se compare cu cei din jur şi să se simtă inferior acestora, din diferite puncte de vedere.

S-a întâmplat ca un părinte să fie dependent de consumul de alcool, iar copilul să înţeleagă că acest lucru este firesc şi, ajuns adult, fie să multiplice acest comportament, la rândul lui, fie să îşi găsească un partener care să fie dependent de consumul de alcool.

S-a întâmplat ca un părinte să îşi lovească în mod constant al său copil, iar ajuns adult, acesta să considere că ,,merită” să primească în continuare bătaie de la un partener de sex opus.

Desigur, s-a întâmplat şi ca un copil să fie răsfăţat de către cei din jur, şi să creadă că datoria întregii omeniri este să-l răsfeţe, în continuare, chiar şi când el devine adult, folosind pentru aceasta manipularea şi şantajul, dacă numai în acest mod poate obţine beneficiile dorite de la cei dinn jur.

S-a întâmplat ca relaţia dintre doi părinţi să fie marcată de certuri şi de violenţe, iar copilul să devină dependent de adrenalina generată de atmosfera de familie, iar mai târziu să devină un adult care, neconştient, îşi provoacă partenerul de cuplu, pentru a genera şi a (re)crea aceeaşi atmosferă de familie şi aceeaşi arenalină.

 

Şi câte şi mai câte se s-au întâmplat pe această lume, şi câte şi mai câte continuă să se întâmple!? Întrebarea care se aşterne, este, dacă în aceste condiţii, în care unei persoane îi lipseşte baza, mai este suficient să-i spui: ,,Fă alegeri mai bune pentru tine”, ,,Ieşi din relaţia toxică în care eşti”, ,,Ai şi tu demnitate personală”, ,,Respectă-te mai mult”, ,,Valorizează-te mai mult” sau ,,Iubeşte-te mai mult”?

Suficient nu este să-i spui aceste lucruri unei persoane care poartă cu sine în adâncul propriei fiinţe lipsa de valorizare, de respect şi de iubire din copilărie, goluri care stau în spatele unei încrederi în sine scăzute şi a unei stime de sine fragile. Cel mai probabil, nu este suficient să-i spui aceste lucruri unei persoane, astfel încât aceasta să se schimbe. 


Poate ai trecut şi tu prin astfel de experienţe şi de sentimente, şi înţelegi mai bine...

Poate înţelegi la nivel de teorie, chiar dacă nu ştii cum să o aplici. Poate înţelegi faptul, că atunci când renunţi cu uşurinţă la ideile şi la convingerile tale, în funcţie de părerile celor din jur, sau când le permiţi altora să îţi încalce limitele personale, sau când eşti deschis doleanţelor tuturor, în timp ce îţi neglijezi propriile nevoi şi dorinţe, sau când oferi prea mult, în timp ce tu aproape că cerşeşti după un dram de atenţie şi afecţiune, sau când accepţi comportamente care îţi aduc prejudicii personale – când permiţi ca toate aceste lucruri să se întâmple, de fapt, le transmiţi celor din jur că tu nu contezi, că nu te valorizezi, că nu te respecţi şi nu te iubeşti. În consecinţă, oamenii se vor comporta cu tine exact aşa cum ,,ceri”, cum ,,accepţi” sau cum le transmiţi că ,,meriţi”.

 

Trecutul nu-l mai poţi schimba, părinţii nici atât. În schimb, tu poţi face anumite lucruri pentru a deveni conştient de anumite aspecte şi pentru a te schimba. Psihoterapia, şi încă una de durată, este cheia! Să nu te amăgeşti că timpul le va rezolva pe toate, că lucrurile se vor îmbunătăţi într-un mod miraculos de la sine, că cei din jur îţi vor aşterne un covor roşu în cale şi că te vor trata ca pe un rege! Să nu îţi imaginezi că vei întâlni o persoană care se va comporta cu tine aşa cum nu a făcut-o nimeni altcineva, nici măcar tu însăţi/însuţi! Desigur, uneori, arareori, se mai întâmplă şi miracole, dar... Cu încrederea în sine, cu stima de sine, cu sentimentul valorii personale, cu respectul şi iubirea faţă de sine sau, mai degrabă, cu insuficienta dezvoltare a acestora, cu traumele şi cu rănile nevindecate se lucrează, nu se filosofează şi nu se speră la miracole şi iluzii deşarte!
 

P.S. Dacă ţi-a plăcut articolul şi vrei să primeşti în continuare scrierile mele despre teme interesante, te invit să te abonezi la newsletter, aici: 
 

Angela Plăcintar,
Psiholog şi psihoterapeut