Toţi oamenii mint, sau sunt oameni care nu mint?

Minciuna (denaturarea realităţii) este prezentă aproape tot timpul în relaţiile interumane, în forme diferite şi în grade diferite. Unii mint cu intenţie, în mod conştient (minciuna utilitară pentru a obţine un beneficiu), alţii mint în virtutea inerţiei, fiindcă aşa s-au obişnuit (mitomania sau minciuna patologică), alţii se mint chiar pe ei înşişi (autoiluzionarea), iar alţii pur şi simplu omit să spună adevărul - ceea ce reprezintă tot o formă a minciunii (minciuna nespusă). Fiecare om minte, sau spune un neadevăr în viaţă. De exemplu, uneori, persoanelor care zâmbesc cel mai mult, le plouă cel mai tare în suflet, dar poartă cu sine acea demnitate de-a nu lăsa ca acest lucru să se vadă, şi acel respect faţă de semeni de-a nu-i atrage în mijlocul furtunii lor lăuntrice. În acest caz, putem spune că în spatele unui zâmbet se ascund multe emoţii negative, pe care persoana nu le lasă să se vadă, iar ascunderea unui adevăr, indiferent de motiv, reprezintă tot o formă de minciună. Încă din copilărie ni se ascund adevăruri şi suntem minţiţi, de la modul în care venim pe lume, la modul în care ajung cadourile sub bradul de Crăciun etc. Încă din copilărie ascundem adevărul şi îi minţim pe cei din jur în diferite grade, referitor la boacănele pe care le facem şi temele pentru şcoală pe care nu recunoaştem că le avem, ca să nu le facem, ori ne minţim pe noi înşine şi ne autoiluzionăm când ne credem personaje din poveştile pe care părinţii ni le citesc, şi ne aşteptăm ca viaţa şi oamenii să fie precum în basme. Aşa că, dacă cineva spune că el nu minte sau că nu a minţit niciodată, prin această afirmaţie, de fapt, minte.

De ce ne minţim unii pe alţii? Motivele pentru care oamenii folosesc minciuna pot să fie dintre cele mai diverse:

  • pentru că nu îşi asumă responsabilitatea a ,,cine” şi ,,cum” sunt, şi lucrurile pe care le fac;
  • deoarece se străduiesc să facă impresie bună şi se tem că, dacă ar spune adevărul, şi-ar putea strica ,,imaginea” sau nu ar mai reuşi să obţină anumite beneficii de la ei din jur, pe care le au în vedere;
  • întrucât se tem să nu fie judecaţi sau respinşi de cei din jur, pentru că au făcut un lucru sau altul;
  • pentru că au nevoie mare de importanţă, atunci când vorbim de lăudăroşenie;
  • pentru a se proteja şi a evita ca alţii să ,,profite” de vulnerabilităţile lor;
  • pentru a ,,mulţumi alte persoane” şi a ,,le face pe plac”;
  • pentru a evita eventuale consecinţe, pedepse sau conflicte cu alte persoane;
  • pentru a nu-i răni pe cei din jur;
  • pentru a salva viaţa cuiva;
  • deoarece încă din copilărie au observat minciuna în propria familie, în relaţionarea dintre memrii acesteia, au testat-o la rândul lor, au observat că le aduce anumite beneficii sau avantaje, şi au preluat acest comportament pentru a-i manipula pe cei din jur şi a obţine mai uşor ceea ce vor (informaţii, cadouri, bani, servicii, prestigiu, imagine etc);
  • pentru a influenţa opiniile şi deciziile altor persoane;
  • pentru a-i aduce în mod voit prejudicii de imagine unei persoane;
  • pentru a răni o persoană;
  • pentru a urzi o intrigă între diferite persoane;
  • pentru a se eschiva şi sustrage de la unele acţiuni în care nu doresc să se implice, pentru a scăpa de prezenţa unei persoane sau pentru a încheia conversaţia sau întâlnirea cu aceasta;
  • pentru a se amuza pe seama altora, folosind ironia sau tachinarea;
  • pentru a păstra ,,tradiţia” de 1 aprilie etc.

Oamenii care folosesc cel mai frecvent minciuna, sunt cei care au o stimă de sine fragilă şi încredere scăzută în propria persoană, aspect care îi determină să încerce tot timpul să îşi apere imaginea, să şi-o protejeze în spatele unor măşti, să pară altceva şi altfel decât sunt, să caute să intre în graţiile altor oameni pentru a-i impresiona şi a-i seduce, să vrea să facă impresie bună - fiindcă doar dacă alţii îi plac, pot să se placă şi ei înşişi, să caute aibă control asupra comportamentelor celor din jur, să obţină ceea ce alţii (mai grozavi ca ei) nici nu îndrăznesc, să se simtă puternici şi deosebiţi, iar în acest mod să îşi depăşească sentimentul de micime şi de inferioritate etc.

Tot cu stima de sine fragilă şi cu încrederea în sine scăzută sunt şi oamenii care cad cel mai uşor în capcana minciunii, deoarece majoritatea dintre aceştia au fost învăţaţi încă din copilăria lor, în familia de origine, să tacă din gură în loc să îşi exprime propria opinie, să renunţe la dorinţele şi nevoile lor şi să facă sacrificii personale pentru cei din jur, să umble ,,în vârful picioarelor" în prezenţa altora pentru a nu-i deranja cu ceva, să fie umili, blânzi şi docili, să se simtă inferiori altora, să se lase controlaţi, şantajaţi, manipulaţi şi seduşi de aparenţe - totul ca să fie ,,bine", să evite conflictele cu alţi oameni şi să-i poată ţine lângă ei.


Cum recunoaştem sau cum detectăm minciuna?

Poligraful sau „detectorul de minciuni”, reprezintă instrumentul utilizat de către instituţiile abilitate, pentru a măsura stresul psihologic pe care subiectul îl îndură când îi sunt adresate unele întrebări.

În ceea ce priveşte timpul de răspuns la o anumită întrebare, studiile cele mai recente evidenţiază faptul, că pentru a spune o minciună, adică pentru a construi un răspuns fals, este necesar mult timp decât pentru a spune un adevăr.

Apoi, există elementele specifice limbajului nonverbal, care ţin de gesturi şi de expresivitatea feţei, care trădează un neadevăr: eritem (înroşirea feţei celui care minte), muşcarea buzelor, mâna care acoperă printr-un gest mai delicat gura, ca şi când, în mod neconştient, persoana vorbitoare ar încerca să oprească un neadevăr, senzaţia de sufocare în timp ce persoana spune o minciună, însoţită de gestul de a-şi lărgi gulerul hainei pentru a primi mai mult aer, privirea în dreapta sus pentru a căuta să construiască în plan imaginar o distorsiune a unui neadevăr, evitarea privirii interlocutorului, nervozitatea etc.

Totuşi, cel mai la îndemână instrument psihologic de-a identifica minciuna unei persoane este observaţia, care este accesibilă şi uşor de utilizat în viaţa cotidiană de către fiecare dintre noi. Observaţia necesită timp şi presupune (1) identificarea existenţei sau a absenţei  congruenţei dintre ceea ce îţi spune persoana aflată în dialogul cu tine şi corelatele ei comportamentale, adică ce face, (2) prezenţa sau absenţa congruenţei dintre comportamentul pe care îl manifestă la un moment dat şi ce face în continuare, (3) prezenţa sau absenţa congruenţei dintre ce spune la un moment dat persoana şi afirmaţiile sale ulterioare.

1. În privinţa congruenţei sau discrepnţei dintre ce spune şi ce face o persoană, avem următorul exemplu: dacă partenerul de cuplu sau chiar o prietenă foarte bună spune că ţine la tine, dar în plan comportamental demonstrează exact opusul, adică îţi ignoră sau minimizează nevoile, nu îţi este alături la greu, nu îşi asumă public relaţia cu tine, îţi răspunde greu la mesaje, abia găseşte timp să se întâlnească cu tine etc, atunci această discrepanţă între ceea ce spune şi ceea ce face, arată că persoana în cauză nici nu te respectă, nici nu ţine la tine. Sau, dacă persoana îţi povesteşte despre cât de mult ajută pe toată lumea, dar când tu ai nevoie de sprijin, aceasta ,,dispare”, sau brusc devine ocupată cu alte activităţi şi cu alte persoane, este evident că s-a lăudat pentru a te impresiona cu ceva ce nu reprezintă un fapt real. 

2. În privinţa congruenţei sau discrepanţei dintre comportamentul unei persoane, la un moment dat, şi comportamentul acesteia în cele ce vor urma, putem avea următorul exemplu: o persoană de sex opus, se comportă foarte frumos cu tine, dar observi, în diferite contexte, că se comportă urât, din anumite puncte de vedere, cu majoritatea celorlalte persoane cu care relaţionează (colegi, prieteni, membri ai familiei, vecini etc.), ceea ce arată o mare probabilitate a faptului că persoana respectivă caută să te impresioneze, iar la un moment dat este destul de probabil să îţi vină rândul şi ţie să fii tratat de către aceasta, la fel cum îi tratează şi pe cei din jur, aşa cum este adevăratul său caracter. Sau, un partener vrea să te impresioneze la începutul unei relaţii şi îţi arată cât de harnic este, câtă curăţenie îşi face, cât de mult contribuie la treburile gospodăreşti, cât de mult te ajută în ceea ce faci, dar pe măsură ce trece timpul constaţi că începe să facă lucrurile doar pe jumătate, se plânge tot mai des că este obosit după ce face ceva şi, încet-încet, ţi le pune ţie ,,în cârcă" pe toate, iar dacă ai ,,săpa" în trecutul său, chiar ai putea să afli că în fosta sa relaţie, partenera făcea cam tot: şi mâncare, şi curăţenie, şi călcat, şi spălat etc.

3. În ceea ce priveşte existenţa sau absenţa congruenţei dintre ce afirmă la un moment dat persoana şi ce spune, în mod repetat, ulterior, avem următorul exemplu: atunci când o persoană îţi spune că pentru ea nu contează situaţia materială şi că este mulţumită cu ce are şi cu serviciul său, dar majoritatea discuţiilor ulterioare cu tine le centrează în jurul aspectului financiar, încă de la primele voastre întâlniri, este clar că interesul material primează pentru ea. Este evident acest lucru, fiindcă te întreabă câţi bani ai, cu cât eşti remunerat la locul de muncă, câţi bani câştigi din activităţi independente, cât au costat proprietăţile tale şi aproape fiecare articol vestimentar pe care îl porţi, dacă ţi-ai făcut pensie privată etc. În plus, vorbeşte despre câte bunuri şi câţi bani are ea şi/sau neamurile ei, cât – probabil, câştigă alte persoane, câte cadouri i-au făcut sau urmează să îi facă alţii, şi, evident, care îi sunt datoriile şi lucrurile materiale de care are nevoie - spuse cu substrat de apropo. În plus, îţi spune ,,ce" şi ,,cum" să faci cu banii (de ex., că nu are rost să îţi mai pui centrală în apartament sau să faci reparaţii - chiar dacă ai face acest lucru din banii tăi, că oricum urmează să vă mutaţi împreună, sau că în loc să plăteşti lunar abonament la sală, mai bine să îţi cumperi pentru acasă o bicicletă eliptică) etc. Ca să nu cazi victimă unor oameni care caută să îi folosească pe cei din jur, din punct de vedere material, este bine să ştii că nicio persoană dezinteresată material nu are cum să fie preocupată atât de mult de acest aspect, iar discrepanţa dintre ce afirmă aceasta la un moment dat (că nu este interesată material) şi întrebările multiple pe care ţi le adresează ulterior, este evidentă şi extrem de mare, ceea ce arată interesul său material şi ne relevă chiar valoarea sa principală în relaţiile cu cei din jur. 

Aşadar, observaţia ca instrument de ,,detectare” a minciunii, ne ajută să înţelegem mai bine ceea ce eu obişnuiesc să spun în scrierile mele: ,,Dacă poţi, grăieşte întotdeauna adevărul, căci acesta are prostul obicei de-a ieşi la iveală când ţi-e lumea mai dragă şi te aştepţi mai puţin!”


Cum să reacţionăm în faţa identificării unei minciuni? Ce anume este de făcut?

Fiecare persoană poate decide ce face, cu ceea ce are. Dacă minciuna pe care o detectăm nu este importantă pentru noi, putem să ne prefacem ,,că plouă”, adică să lăsăm persoana în cauză să se autoiluzioneze că noi îi credem neadevărurile. Sau, dacă considerăm, putem să îi spunem ce am observat, folosind diplomaţia şi chiar umorul, pentru a nu răni.

În schimb, dacă vine spre noi o persoană de sex opus şi înţelegem că aceasta urmăreşte doar interesul financiar şi cadourile în relaţia cu noi (o realitate tot mai prezentă şi actuală a zilelor noastre, din ambele sensuri), ca în exemplul de mai sus, atunci avem următoarele posibilităţi:

- putem să îi spunem despre ce am constatat şi să ne distanţăm de aceasta;

- putem să nu îi spunem ce am constatat şi pur şi simplu să ne distanţăm de ea;

- putem să îi susţinem interesele financiare, să îi face cadouri şi să venim în întâmpinarea dorinţelor şi apropo-urilor sale, dacă acest lucru se află în acord cu noi sau, mai exact, dacă stima noastră de sine este atât de scăzută încât considerăm că merităm să fim în relaţie cu cineva doar dacă ,,plătim” pentru acest lucru;

- putem efectiv să nu cedăm apropo-urilor sale de a-i satisface pretenţiile materiale, să ignorăm acest subiect sau chiar să îl schimbăm, să vorbim cât mai puţin despre ,,ce” şi ,,cât” avem şi mai mult despre ce nu avem, sau să vorbim doar despre ce este vizibil, iar despre restul să ne abţinem (tot un fel de minciună, spusă cu scopul de-a ne proteja). Dacă scopul persoanei respective este centrat pe a investi în ea din punct de vedere financiar, atunci, observând că nu poate obţine beneficii materiale din partea noastră la nivelul aşteptărilor ei, se va autoexclude mai devreme sau mai târziu singură din relaţia cu noi. Este important să ne asumăm acest risc, chiar dacă ne place persoana din anumite puncte de vedere, fiindcă, în fond şi la urma urmei, de ce am vrea să fim cu cineva care nu caută să aibă o relaţie cu noi, ci cu banii pe care îi avem, şi care caută să ne folosească, în loc să ne iubească?

Cât de mult ar trebui să căutăm să identificăm minciuna?

Unele lucruri par a fi minciuni, dar nu sunt. De exemplu, când o persoană afirmă la un moment dat că nu îi place să facă un lucru sau că nu are de gând să îl facă, dar la un moment dat constatăm că îl face, nu înseamnă neapărat că ne-a minţit, ci poate fi că şi-a reconsiderat viziunea asupra unor aspecte ale vieţii. De exemplu, mulţi oameni afirmă că nu vor relaţii serioase şi că nu au de gând să îşi întemeieze o familie, iar după un timp, exact asta fac: intră în relaţii serioase şi îşi întemeiază o familie. Probabil că din astfel de exemple a apărut şi zicala: ,,Niciodată să nu spui niciodată”!

În ceea ce priveşte minciuna, unele persoane o identifică mai uşor, altele mai greu, iar altele nu reuşesc să facă acest lucru aproape niciodată. Scopul unei persoane, însă, nu ar trebui să fie acela de a fi suspicioasă tot timpul, de a le controla corespondenţa celor din jur, de a căuta dovezi ale minciunii şi de a-i prinde cu ,,mâţa-n sac”, fiindcă nu degeaba se spune că ,,Minciuna are picioare scurte", căci adevărul va ieşi la iveală oricum, mai devreme sau mai târziu. În schimb, dacă se întâmplă ca o persoană să fie suspicioasă tot timpul şi să caute ,,dovezi" ale minciunii, este posibil să fie ea însăşi mincinoasă (cum este şi zicala: ,,Hoţului, de hoţ îi este frică”) şi, fiind conştientă de acest lucru, să manifeste neîncredere şi în cei din jur, sau chiar să aibă anumite tulburări de personalitate, iar suspiciozitatea, alături de dorinţa de control, să reprezinte un simptom.

Mulţi oameni consideră că modalitatea cea mai rapidă de-a cunoaşte o persoană, este să-i adresezi întrebări multiple. În realitate, oamenii spun multe şi nu întotdeauna lucrurile sunt precum ei le prezintă atunci când răspund la respectivele întrebări. ;) În schimb, poţi afla mult mai multe lucruri dacă te abţii de la a pune unele întrebări şi eşti atent la întrebările pe care cealaltă persoană ţi le adresează şi la lucrurile despre care povesteşte neîntrebată, fiindcă acolo se vede interesul major al unei persoane şi valorile sale reale. Şi da, timpul îţi arată adevărata faţetă a lucrurilor, atunci când iei toate piesele de puzzle, când le asamblezi şi obţii imaginea completă. 


Vom renunţa vreodată la minciună?

Cam greu de crezut! Posibil ca unele persoane, care au fost prinse cu minciuna în copilăria tipurie şi au dezvoltat sentimente de ruşine şi de vinovăţie, fiindcă adevărul a fost una dintre valorile principale ale familiei din care au făcut parte, să mintă în mai mică măsură decât alte persoane, iar dacă totuşi fac acest lucru, să folosească ,,minciuni nevinovate”. În schimb, dacă o persoană s-a obişnuit cu lipsa de onestitate, şi dacă a observat că minciuna îi poate aduce anumite beneficii, sau că o poate proteja de anumite prejudiciii, îi va fi aproape imposibil să renunţe în totalitate la aceasta. Este nevoie de mult curaj pentru a grăi întotdeauna adevărul, de o conştiinţă morală bună, dar şi de o stimă de sine bună, astfel încât să poţi să îţi asumi ,,cine" şi ,,cum" ai fost şi eşti ca persoană, şi ce ai făcut şi faci în viaţa de zi cu zi.


P.S. Dacă ţi-a plăcut articolul şi vrei să primeşti în continuare scrierile mele despre teme interesante, te invit să te abonezi la newsletter, aici: 


Piholog şi psihoterapeut,
Angela Plăcintar