Cum se raportează la cei din jur Salvatorul?

Omul care se erijează în rolul sau în postura de Salvator, spune ,,Da” la aproape toate solicitările, se oferă acolo unde nimeni alticineva din preajma sa nu face acest lucru, rămâne adeseori la servici peste program pentru a-şi ajuta şeful sau colegii, caută să rezolve toate situaţiile în care se află cei din preajma sa şi face pentru aceştia ceea ce ţine de responsabilitatea lor, oferă sfaturi şi caută soluţii mai cu seamă acolo unde nu i se cer, se străduieşte să demonstreze că el este altfel – capabil să ofere iubire necondiţionată celor ce se plâng de incapacitatea oamenilor de-a iubi, renunţă la obiecte dragi doar pentru că alţii şi le doresc, oferă cadouri şi chiar bani celor ce doar bat apropouri sau se lamentează că nu au - dar îşi doresc ceva, apelează la cunoştinţe şi îşi crează obligaţii pentru a-i ajuta pe alţii în diverse situaţii, îşi modifică programul de lucru şi renunţă la visurile, activităţile şi proiectele lor pentru a se pune în slujba celorlalţi şi a-i ajuta să şi le îndeplinească pe ale lor, luptă pentru drepturile celorlalţi fără ca ei să-i solicite un astfel de sprijin, iar lista ar putea continua.


Întrucât simte în permanenţă nevoia ca cei din jur să aibă nevoie de el, este prezent în vieţile celor din preajma sa, în fiecare clipă, punând nevoile celorlalţi pe primul loc pentru a merge în întâmpinarea lor şi pentru a le satisface. El simte în permanenţă impulsul de a-i ,,salva” pe alţii şi caută în permanenţă astfel de persoane, care au nevoie de sprijinul său. Manifestă o curiozitate şi o atenţie sporită faţă de ceea ce îşi doresc alte persoane, uneori chiar încearcă să ghicească aceste lucruri, iar sacrificiul de sine este, de cele mai multe ori, fără pauză şi fără măsură.

 

Care sunt nevoile care stau în spatele comportamentului său?

Ai fi tentat să-ţi dai jos pălăria în faţa unui astfel de om, să te apleci în faţa lui şi să-ţi exprimi aprecierea visavi de bunătatea manifestată faţă de semeni, exprimată prin fapte, în mod constant. Şi da, aceasta este şi nevoia sau aşteptarea (conştientă sau neconştientă) celui ce a îmbrăţişat rolul de Salvator: ca cei din jur să îi observe calităţile, să îi aprecieze contribuţia, să îl iubească şi să îl valideze în privinţa valorii sale personale şi, evident, să îi întoarcă, la rândul lor, gesturile şi să îi satisfacă nevoile personale pe care le are. Desigur, întrebarea care se aşterne de la sine, este: ,,De ce anume ar avea un om nevoie, în permanenţă, de confirmări şi acceptări din partea celorlalţi”? Iar răspunsul este unul de bun simţ: ,,Pentru că el însuşi nu se acceptă, nu se valorizează, nu se apreciază şi nu se iubeşte pe sine”! Şi cum să se iubească un om pe sine, atunci când renunţă la nevoile sale, pentru a le pune pe primul loc pe ale celorlalţi?

 
Da, să oferi din ceea ce ai, să faci bine atunci şi acolo unde ţi se cere acest lucru şi îţi este la îndemână, este uman şi firesc. Să îi ajuţi pe cei care au nevoie de sprijinul tău înseamnă să te iubeşti pe tine, să oferi din ,,cine” şi ,,cum” eşti, să-i iei în calcul pe semenii tăi, să ai sentiment comunitar, să îţi exprimi şi să îţi manifeşti iubirea faţă de umanitate; dar să te sacrifici, străduindu-te să îi ajuţi pe cei ce pot şi le este la îndemână să îşi îndeplinească ei înşişi nevoile şi dorinţele, să intervii în permanenţă fără să ţi se ceară, uneori chiar împotriva voinţei celorlalţi, să îi sufoci pe cei din jur cu serviablitatea ta şi să te sacrifici pentru dorinţele egoiste ale celor din jur, nu este sentiment comunitar, ci reprezintă un vid interior, pe care persoana face eforturi să îl umple cu validări şi confirmări din exteriorul său şi, totodată, reprezintă o rană care se cere a fi vindecată. Vidul interior s-a format, cel mai probabil, în copilărie şi s-a adâncit în timp, atunci când cei din jur i-au ignorat nevoile emoţionale de bază şi nu i le-au satisfăcut, iar el nu şi-a umplut sufletul cu amintiri despre acceptare, valorizare şi iubire, astfel că în prezent nu are combustibilul necesar care să-i hrănească şi să îi susţină iubirea şi stima de sine. Astfel că, acest om, se orientează în exteriorul lui, străduindu-se să merite să primească de la alţii ceea ce nu există în sinea sa şi nici nu ştie cum să-şi procure singur, prin grija şi iubirea faţă de propria persoană şi prin ceea ce face în primul rând pentru el.


Cum este întâmpinat un Salvator de către cei din jur?

Unui astfel de om, îi este străin echilibrul dintre a oferi şi a primi, sau echilibrul dintre altruism şi sacrificiul de sine şi, de obicei, ceea ce este prea puţin/deloc sau prea mult, dăunează relaţiei cu propria persoană şi relaţiei cu cei din jur.

 

În privinţa propriei persoane, prejudiciul constă în faptul că omul îşi ignoră şi îşi sacrifică propriile nevoi şi dorinţe, alocă timp şi investeşte energie pentru a identifica şi satisface nevoile celorlalţi, iar acest lucru îl poate epuiza, în cele din urmă. În plus, el însuşi rămâne cu propriile-i nevoi nesatisfăcute, deoarece le neglijează în favoarea celorlalţi, iar cei din jur este puţin probabil să se sacrifice, deopotrivă, pentru el, astfel încât să meargă în întâmpinarea nevoilor lui.

 

În privinţa relaţiei cu cei din jur, întrucât aceştia îi observă sacrificiul de sine, disponibilitatea pentru ei şi serviabilitatea – aspecte care denotă lipsă de respect, consideraţie şi iubire faţă de propria persoană, îl tratează întocmai cum se tratează el pe sine – cu aceeaşi lipsă de respect, consideraţie şi iubire faţă de propria sa persoană. În adâncul sufletului şi pe termen lung, este imposibil să apreciezi un om care nu se apreciază pe sine, să respecţi un om care nu se respectă pe sine şi să iubeşti un om care nu se iubeşte pe sine, fiindcă el nu îţi lasă spaţiul necesar pentru a-i oferi aceste lucruri, căci vine în permanenţă spre tine şi te acaparează cu prezenţa şi cu disponibilitatea lui. Chiar dacă la început apreciezi ceea ce face pentru tine, în timp, ajungi să consideri că este ceva ce meriţi, ceva firesc, ceva ce ,,trebuie” să primeşti din partea celuilalt şi nu mai apreciezi gesturile sale ci, ai tendinţa chiar să ceri din ce în ce mai mult.

 

Pentru oamenii egoişti, narcisici, centraţi exclusiv pe propria persoană şi preocupaţi pentru a lua şi nu a da, care şi ei au un vid interior - pe care încearcă să îl umple din exterior, luând dar fără a oferi, la rândul lor, Salvatorul este perechea ,,perfectă”, deoarece astfel de oameni se victimizează în fiecare clipă a vieţii lor, nu îşi asumă responsabilitatea nici pentru fericirea şi nici pentru nefericirea lor şi, pentru că s-au obişnuit să-i pună pe cei din jur, cu fiecare ocazie, în slujba lor, abia aşteaptă să întâlnească un astfel de om disponibil şi serviabil. Astfel, Salvatorul devine scalvul lui, iar narcisicul – călăul (persecutorul) lui. În aparenţă, ai fi tentat să spui că se potrivesc, deoarece unul ia şi celălalt oferă. În realitate, fiecare rămâne nemulţumit şi cu propriul lui vid interior: acela care caută doar să ia, este tot mai pretenţios şi mai solicitant (căci, dacă este cine...) şi, nu doar că nu apreciază, fiindcă simte că totul i se cuvine, dar oricât şi orice ar primi rămâne veşnic nemulţumit, căci vidul lui interior nu se poate umple decât pentru moment cu hrană din exterior; în plus, atunci când nu i se face pe plac, devine agresiv. Iar cel care oferă, nu primeşte mai nimic în schimb ci, dimpotrivă, devine tot mai implicat, se străduieşte tot mai mult, se epuizează din toate punctele de vedere şi se diluează în cel de lângă el, până când devine din ce în ce mai frustrat, mai furios şi, în cele din urmă, ,,explodează”.

 

Pentru oamenii care îşi asumă responsabilitatea faţă de bunăstarea şi fericirea lor, faţă de cei ce se implică în ceea ce ţine de propria lor persoană, Salvatorul devine prea prezent, prea insistent, de-a dreptul sufocant cu dorinţa lui de implicare, de acordare a unui sprijin verbal sau faptic. Această intervenţie, mai ales atunci când nu este dorită şi solicitată, poate fi percepută ca fiind una intruzivă, asociată cu un comportament controlor asupra vieţii celorlalţi, ceea ce îi va determina să dorească să se distanţeze de el. Iar din Salvator, el va deveni o victimă, care se va plânge şi le va reproşa cât de multe a făcut el pentru cei din jur, şi cât de nerecunoscători sunt aceştia faţă de el!

 

Pentru cei comozi şi cărora le plac mai puţin provocările şi mai mult lucrurile simple şi comoditatea, care au fost răsfăţaţi încă din copilărie şi s-a făcut totul în locul lor, astfel că, pe de o parte s-au învăţat aşa, iar pe de altă parte sunt descurajaţi şi stau slab cu stima de sine, fiindcă nu au avut din ce să îşi conştientizeze propriile puteri, Salvatorul poate părea omul care poate prelua parte din sarcinile lor, dar care prea le ştie şi le vrea pe toate, prea le este lor superior, iar sentimentul de inferioritate pe care ei şi-l activează şi îl menţin în preajma lor, nu le este pe plac. Atunci când un om se simte inferior în relaţia cu altul, devine agresiv, astfel că-i aduce critici şi reproşuri Salvatorului când acesta nu este la dispoziţia sa, iar când face lucrurile prea bine, simte nevoia să ,,îi dea în cap” acestuia, tot prin critici (găseşte el ceva) ca să-l scoată din ,,perfecţiunea” percepută şi să îl aducă la nivelul lui. Ambii rămân exact în situaţia nefavorabilă în care sunt: cel răsfăţat rămâne un răsfăţat, care nu contribuie la ceea ce ţine de el, fiindcă este cine să facă în locul lui, iar cel care face totul, nu numai că nu primeşte aprecieri, validări şi iubire, dar mai are parte şi de agresivitate.

 

Cum ajunge un om să se erijeze în rolul de Salvator?

Nu există o explicaţie universală, dar în mod cert există mai multe ipoteze care conduc spre conturarea acestui tipar. Poate că un copil a fost forţat să se maturizeze brusc şi să aibă grijă de fraţii mai mici, neglijându-şi astfel propriile nevoi, fiindcă tata i-a abandonat, iar mama a fost nevoită să muncească mai tot timpul. Poate că părinţii erau împreună, dar mama, care era acasă, nu era interesată de nevoile copiilor ei, ci era preocupată de propriile sale nevoi, astfel că şi-a manipulat unul dintre copii să îşi sarcifice timpul, energia şi chiar şcoala, ca să preia aproape toate treburile gospodăreşti şi grija fraţilor mai mici. Poate că părintele în grija căruia se afla, s-a recăsătorit cu un partener cu care a avut un alt copil, iar din dorinţa de-a fi bine, s-a preocupat doar de ce de-al doilea, iar primului dintre ei i-a neglijat nevoile şi dorinţele în detrimentul celui mic, punându-l adesea să se sacrifice pentru acesta, sub pretextul că ,,este mic”. Poate că unul sau ambii părinţi nu au fost capabili să-şi exercite rolul parental, datorită unei stări de boală psihică sau fizică, a imobilizării la pat sau a stării permanente de ebrietate, astfel că sarcinile casei au fost preluate de copil, care şi-a asumat responsabilităţi de adult. Poate că tatăl copilului s-a purtat foarte urât cu mama sa, iar copilul a empatizat cu suferinţa ei fizică şi emoţională, ceea ce l-a determinat să-i fie alături excesiv, să o sprijine şi să încerce să o facă fericită. Poate că unul dintre părinţi a fost absent, datorită divorţului sau decesului partenerului său, iar copilul a încercat să îl înlocuiască şi să se îngrijească de casă şi de cei rămaşi. Sau, cine ştie? Fiecare om are propria sa istorie de viaţă şi numai ascultând-o şi cunoscând-o în profunzime, îi putem afla tainele.

 

Dacă eşti Salvator, reflectează asupra următoarelor lucruri:

Căutând în fiecare clipă să îi salvezi pe cei din jur, îţi creezi premisele atragerii acelor persoane cu care te vei arunca în mijlocul relaţiilor toxice. Atragi persoane dependente, care cred că nu se pot descurca singure şi au nevoie în permanenţă de ajutorul celorlalţi pentru a se simţi bine, în control şi în siguranţă. Cu toate că, la început te vei simţi măgulit şi mulţumit de ataşamentul acestora de tine, în timp, efortul pe care îl vei depune în relaţia cu aceştia pentru a le satisface nevoile continue, îţi va limita posibilitatea de-a avea grijă şi de propriile tale nevoi (de care el nu se va ocupa), ceea ce te va face să te simţi din ce în ce mai împovărat, mai epuizat şi mai nefericit.

 

Când stărui să-l ajuţi pe cel de lângă tine, neavând sorţi de izbândă, cauţi, de fapt, să îţi salvezi o parte a propriei tale fiinţe – acea parte care crede că merită atenţie, acceptare, apreciere şi, eventual, iubire, doar în situaţia în care se străduieşte necontenit să le facă celorlalţi pe plac. Acea parte care crede că va fi mai apreciată dacă se sacrifică pe ea. Acea parte care se simte nesigură, temătoare şi vinovată atunci când refuză să se pună în slujba altora. Acea parte care crede că are valoare şi că semnifică ceva, doar dacă le demonstrază celorlalţi cât de implicată este ea în viaţa celor ce nu sunt, de fapt, potriviţi pentru fiinţa sa. Dar tu, la fel ca fiecare fiinţă umană, ai valoare şi semnifici ceva. Eşti frumos aşa cum eşti şi meriţi să fii apreciat şi iubit la fel ca fiecare om. Iar pentru a conştientiza acest lucru, nu trebuie să te străduieşti din răsputeri să satisfaci dorinţele egoiste ale celor din jur şi nici să îţi sacrifici propria fiinţă, cu tot ceea ce o defineşte pe ea. Ceea ce ar fi bine să salvezi, este această parte frumoasă a personalităţii tale, pe care să o regăseşti în privirea ta şi în ochii conştiinţei tale, iar acest lucru nu se face prin renunţare la tine însăţi, prin înjosire, prin umilinţă sau prin lipsă de consideraţie şi de respect faţă de propria-ţi fiinţă.

 

Nimeni nu îţi va da o diplomă atunci când vei încerca să salvezi o persoană care îşi doreşte să fie salvată doar de către cei din jur, fără ca ea să se străduiască câtuşi de puţin în acest sens. Nimeni nu îţi va contabiliza fiecare sacrificiu pe care le-ai făcut, în încercarea de a-i salva pe cei ce nu îşi asumă contribuţia pentru fericirea lor şi nimeni nu te va recompensa cu steluţe aurii. Când stărui să-l ajuţi pe cel de lângă tine, neavând sorţi de izbândă, rişti să te pierzi pe tine, în cel de lângă tine. Rişti să crezi că nu te-ai străduit suficient, că nu ai făcut îndeajuns, că nu eşti capabil şi că nu meriţi. Iar această atitudine loveşte în încrederea în propria persoană şi îţi fragilizează stima ta de sine.


Aşadar, întoarce-te spre tine, ajută-te pe tine şi permite-le celor care trăiesc între umbrele din Valea Plângerii să se străduiască să-şi activeze propriile resurse interioare, dacă se poate, şi să devină motivaţi să găsească nuanţele şi lumina ce se regăsesc printre umbrele din viaţa lor!

 

Psiholog şi prihoterapeut,
Angela Plăcintar