Foarte mulţi oameni sunt nemulţumiţi în ceea ce priveşte satisfacerea sau, mai degrabă, nesatisfacerea aşteptărilor legate de nevoile, dorinţele şi scopurile pe care le au în legătură cu propria persoană, cu cei din jur şi cu viaţa. În unele situaţii, unii oameni iau lucrurile aşa cum vin, alţii sunt dezamăgiţi, alţii sunt nemulţumiţi, alţii sunt iritaţi, iar alţii sunt frustraţi şi devin de-a dreptul furioşi, astfel că, în faţa uneia şi aceleaşi situaţii, oameni diferiţi reacţionează diferit. Dintre toate aceste moduri diferite de reacţie, furia - ca stare emoţională şi manifestarea ei, este cea mai puternică, dar şi cea mai nesănătoasă sau dezadaptativă.

De cele mai multe ori, furia apare atunci când un om se întâlneşte cu situaţii, atitudini şi comportamente diferite de aşteptările sale, pe care le consideră ca fiind frustrante, nedrepte sau groaznice, şi pe care simte că nu le poate tolera, astfel că îşi pierde stăpânirea de sine.

Putem spune că furia apare la un om atunci când el are aşteptări iraţionale şi nerealiste de la sine, de la cei din jur şi de la viaţă, iar lucrurile nu se întâmplă aşa cum el consideră că ,,trebuie”, ceea ce îl frustrează pentru că interpretează situaţia ca fiind una catastrofică, pe care nu o poate tolera. Atunci el se dezlănţuie şi ,,tună şi fulgeră” după ,,chipul şi asmănarea sa”: trânteşte, loveşte sau distruge obiecte, foloseşte agresivitate verbală, emoţională şi chiar fizică, ruminează la nesfârşit asupra ,,nedreptăţilor” la care se simte supus - ceea ce îi consumă energie, timp şi îl distrage de la activităţile importante, îl împiedică să gândească raţional şi eficient, se răzbună făcând rău altei persoane, se autosabotează refuzând ceva bun care vine din partea unei persoane care l-a frustrat la un moment dat, îi creşte tensiunea arterială, se îmbolnăveşte cu inima, etc.

Oamenii îşi cenzurează mai uşor manifestarea acestei emoţii faţă de cei pe care îi cunosc mai puţin şi cu care se întâlnesc mai rar, deoarece îşi controlează mai uşor măştile sociale pe care le pun pentru a crea o impresie bună, pentru a fi plăcuţi şi acceptaţi de către cei din jur, în comparaţie cu cei cu care au relaţii apropiate, care deja i-au plăcut şi acceptat în preajma şi în viaţa lor şi unde măştile sociale se dizolvă în intimitate, rând pe rând, iar omul rămâne ,,nud” – cu calităţi şi imperfecţiuni, aşa cum este el. Întâlnim adeseori, la anumiţi oameni, în mod distorsionat, convingerea că cei ce îi iubesc, ,,trebuie” sau ,,este firesc” să îi accepte aşa cum sunt – chiar şi atunci când îşi dezlănţuie furia asupra lor. Însă, adevărul este că cei din jur nu ,,trebuie” să suporte nimic din ceea ce le face rău şi le aduce prejudicii personale, după cum nu ,,trebuie” nici să îi iubească pe cei ce le fac rău, căci nu aceasta înseamnă iubirea necondiţionată. Şi chiar dacă – să presupunem, iubirea necondiţionată ar însemna şi acceptarea acestei dimensiuni a personalităţii celuilalt, nimeni nu ,,trebuie” să stea lângă o persoană care îi face rău în mod constant. Furia nu naşte niciodată iubire şi nici nu apropie oamenii ci, prin dezlănţuirea ei plină de agresivitate, crează distanţă în relaţiile cu ei, până la destrămarea relaţiilor.

În starea de furie, omul nu se gândeşte că, poate, situaţia neplăcută pe care o resimte, are legătură cu o aşteptare nerealistă şi iraţională care nu i-a putut fi satisfăcută sau, mai exact, care nu ,,trebuia” neapărat să îi fie satisfăcută, fiindcă nu totul se învârte în jurul lui şi nu toate lucrurile stau în puterea lui. În starea de furie, omul nu se gândeşte că nici el nu satisface toate aşteptările celorlalţi, şi că nici celorlalţi nu le sunt satisfăcute toate aşteptările – în general, fiindcă  nu totul stă în puterea lor. În starea de furie, omul nu se vede pe sine, cum starea emoţională şi manifestarea acesteia îi distorsionează chipul şi scoate ce e mai rău din el, făcându-l să reacţioneze puternic şi exagerat, ceea ce numai atractiv nu-l face să fie. În starea de furie, omul nu se gândeşte la impactul pe care atitudinea şi comportamentul său îl au asupra emoţiilor celuilalt şi că îl poate răni. În starea de furie, omul nu se gândeşte că îşi poate face praf relaţiile importante: de muncă, de prietenie, de iubire, de familie. Şi, în fine, în starea de furie, omul nu se gândeşte că, ulterior, este posibil să se ruşineze cu privire la modul în care a reacţionat, să se simtă stânjenit în relaţiile cu cei din jur, ceea ce îi va putea produce sentimente profunde de vinovăţie şi îi va scădea încrederea în propria persoană şi stima de sine. În starea de furie, de obicei, omul îl consideră pe cel de lângă el vinovat, sau găseşte viaţa ca fiind nedreaptă, iar cu aceste atitudini şi comportamente, lipsite de asumarea faptului că şi el este responsabil pentru faptul că, poate, gândirea sa nu este tocmai raţională şi că întâmpină dificultăţi în controlul propriilor sale emoţii, este puţin probabil să îşi dorească în viitor să procedeze în mod diferit şi să facă ceva în acest sens.

Furia, ca mod de manifestare, poate să fie uneori genetică (şi întărită de către părinţi tot printr-un comportament aspru), dar cel mai adesea se învaţă în copilărie, de la persoanele semnificative din punct de vedere emoţional şi în relaţia cu acestea. Atunci când un copil se simte frustrat, în mod constant, din cauză că părintele nu îi satisface anumite nevoi emoţionale, din cauză că nu ţine cont de dorinţele sale şi îi impune lucruri care se află în contradicţie cu sinele lui autentic, el se poate simţi nedreptăţit, simte furie şi reacţionează în mod violent. O altă modalitate prin care furia este dobândită în copilărie, se referă la situaţia în care unul dintre părinţi îşi pierde controlul emoţional în faţa unui comportament nedorit al copilului, al partenerului sau al altcuiva şi ,,tună şi fulgeră” în felul său, copilul poate alege să copieze acel model, iar în situaţia în care observă că are beneficii, îl poate repeta, interioriza şi manifestă în relaţia cu cei din jur, iar toleranţa şi rezistenţa la frustrare îi rămân străine. Pentru faptul că alege să imite un comportament şi să îl manifeste în mod constant, copilul poatră o anumită responsabilitate, pe care este necesar să o conştientizeze pe măsură ce devine adult, să şi-o asume, să reflecteze la modul în care aceasta îi serveşte sau îl încurcă în relaţia cu sine şi cu cei din jur şi, eventual, să înţeleagă că ceea ce îi dăunează lui şi celor dragi poate să schimbe, căci lucrurile pot să fie şi altfel. De asemenea, un copil care este aspru pedepsit de către părinţii săi, poate simţi şi manifesta mai multă furie decât un copil care a fost tratat cu mai multă blândeţe.

Aflaţi faţă în faţă cu starea de furie, fiecare dintre noi ne putem întreba ,,ce este de făcut”? Continuând referirea la primii ani de viaţă, aşa cum am descris mai sus, copilul furios, care a fost frustrat în satisfacerea nevoilor emoţionale şi a dorineţelor personale, ajuns adult, se înfurie şi reacţionează într-un mod violent ori de câte ori cineva îi calcă pe astfel de sensibilităţi dobândite şi fixate pe când era copil, deorece toleranţa lui la frustrare este extrem de scăzută, şi consideră că cei din jur ,,nu trebuie” să îl trateze într-un anume fel, că ,,nu trebuie” să îi ignore dorinţele şi că lucrurile ,, trebuie” să se petreacă după nevoile şi dorinţele lui.

În cealaltă situaţie, în care copilul are ca modele în jur furia, ca modalitate de reacţie, el poate prelua comportamentul de la cei din jur şi îl poate manifesta cu aceştia, iar în situaţia în care observă faptul că al său comportament îi aduce anumite beneficii, îl poate interioriza. Când observi că, doar manifestând furie părintele cedează doleanţelor tale, înveţi că aceasta este atitudinea pe care este nevoie să o manifeşti, atunci când îţi doreşti ceva. Crescând, continui să faci ceea ce ai înţeles pe parcursul atâtor ani că funcţionează şi îţi aduce beneficii. Numai că cei din jur nu sunt părinţii tăi şi, chiar dacă, datorită presiunii tale, vor ceda pe moment, în timp vor ajunge să aibă resentimente puternice faţă de tine, ceea ce va dăuna relaţiei dintre voi. Aşa că, ceea ce funcţiona cândva, cu mama – a cărei iubire este necondiţionată pentru al său copil, în prezent nu va mai funcţiona cu o persoană străină, care nu ,,trebuie” să rămână lângă o alta, în mod necondiţionat. În plus, atunci când îţi exprimi starea de furie, de obicei critici comportamentul celor din jur, îi etichetezi negativ şi le aduci reproşuri, ceea ce poate duce uşor la conflict. Iar cu cât îţi exprimi mai mult furia, verbal şi fizic, cu atât această atitudine se întăreşte şi devine mai puternică, adică devii şi mai furios, prin exersare şi datorită stării de bine, precedată de descărcare/eliberare/ventilaţie/catharsis. Pe de altă parte, dacă te cenzurezi şi nu îţi exprimi starea emoţională, ci te îndepărtezi şi fugi din situaţiile în care simţi că începi să te înfurii, de fapt eviti confruntarea cu emoţiile şi sentimentele tale, iar prin evitare, pe de o parte nu ai cum să înveţi să le controlezi şi să le gestionezi, iar pe de altă parte, cei din jur vor observa atitudinea ta evitantă, tendinţa de-a fugi din mijlocul unei conversaţii şi dificultăţile de exprimare, ceea ce îi va îndepărta, în timp, de tine.

Adevărul este că şi tu, la fel ca fiecare fiinţă umană, ai dreptul să simţi furie în anumite momente, iar acest lucru nu înseamnă că este ceva în neregulă cu tine. Acceptarea necondiţionată a propriei persoane, reprezintă punctul de plecare pentru a începe să schimbi ceea ce nu îţi place şi care te încurcă în relaţia cu tine, cu viaţa şi cu cei din jur. Dacă nu îţi accepţi şi acest sentiment şi alegi să te etichetezi negativ (,,cred că am cu nervii”, ,,nu-s normal”, etc.), dacă te critici, te ruşinezi şi te deteşti, atunci pot apărea sentimente de vinovăţie, ruşine, care te demoralizează şi îţi scad şi mai mult încrederea că vei putea să schimbi ceva.

În situaţia în care simţi că începi să îţi pierzi controlul dincolo de limitele bunului simţ şi că acest lucru îţi aduce prejudicii în relaţia cu tine şi cu cei din jur, poate este momentul să cauţi o persoană care să îţi ofere sprijin de specialitate în acest sens, împreună cu care să explorezi cauzele generatoare de furie, modul în care ai învăţat să manifeşti această atitudine, să conştientizezi în ce fel te încurcă aceasta şi îţi aduce prejudicii în relaţia cu tine şi cu cei din jur, să îţi asumi responsabilitatea pentru modul tău de-a te manifesta, să înveţi să te raportezi la viaţa pe care o trăieşti în prezent, alături de oamenii cu care te afli acum în relaţie, să îţi reconsideri anumite convingeri, şi să identifici alte modalităţi, mai eficiente şi mai ecologice, de a-ţi exprima strea emoţională negativă.

Şi ţine minte: Atunci când îţi pierzi controlul, nu cei din jur sunt cei care te frustrează, te enervează, te scot din sărite şi te înfurie, fiindcă ei nu au nicio putere asupra ta atunci când tu însuţi nu le predai puterea ta interioară. Tu eşti cel responsabil pentru starea ta emoţională şi pentru manifestarea acesteia, datorită modului în care te raportezi la acele situaţii de viaţă care vin în mod inevitabil spre tine, şi pe care tu le consideri ca fiind nedrepte, groaznice, oribile şi îngrozitoare, fiindcă nu sunt aşa cum consideri tu că ,,trebuie” să fie. Cu cât mai mult consideri că lucrurile ,,trebuie” să fie într-un anume fel şi că totţi oamenii ,,trebuie” să se comporte cum vrei tu, iar acest lucru nu se întâmplă, deşi tu consideri că ,,ar trebui” să se întâmple, cu atât frustrarea şi furia ta se amplifică mai mult.


Dacă ţi-a plăcut articolul, te invit să te abonezi la newsletter, aici


P.S. Aştept cu interes comentariile tale pe această temă!


Angela Plăcintar,
Psiholog şi psihoterapeut